Acest băiat a avut o relaţie năbădăioasă cu fotbalul. În urmă cu mult timp, când cântecele de azi ale peluzei nici nu erau încă scrise, Valentin Lemnaru era unul dintre cei mulţi în vestiarul lui „U”. A fost în câteva rânduri pe lista despărţirii, destin comun al multora din vremea aceea. Era o perioadă în care nimeni nu avea răbdare cu jucătorii, veneau şi plecau la kilogram după toanele antrenorilor şi conducătorilor. Lemnaru a avut forţă interioară, s-a pregătit mereu şi în cele din urmă norocul i-a surâs.

A ajuns, prin seriozitate şi multă muncă, un fotbalist important al Universităţii. A strălucit exact când steaua noastră părea să apună şi ne vindeam speranţele la preţ de nimic. Ne-a adus multă bucurie o vreme până când, ajuns sus, a ameţit. Şi a căzut. Dar a căzut rău de tot! Cel care marca aproape la fiecare ocazie apărută ajunsese de nici beşinile nu şi le mai putea duce după el pe teren.

În vară a dat probe la „U”. Le-a trecut mai mult datorită presiunii suporterilor, care nu uită uşor clipele rare şi frumoase. Apoi, probabil ajuns la capătul drumului spre nicăieri, refuzând însă să rămână prăbuşit, Lemnaru a învăţat lecţia umilinţei.

Precum în perioada lui de început la „U”, s-a pregătit zi de zi. A redevenit omul acela modest, preocupat de fotbal. Cel pe care îl ştiam noi.

Astăzi, la Iernut, când părea că jucăm cu o minge blestemată de toţi duşmanii, Lemnaru a pus capăt unei lungi perioade de chin. A marcat de trei ori, mai mult decât o făcuse în toţi anii scurşi de la plecarea la Steaua. Nu e o întâmplare, e doar răsplata fotbalului pentru cei care nu îl păcălesc. Cred şi sper că este ziua revenirii, câte un gol pentru fiecare an de secetă- îngropaţi astăzi sub iarbă, la Iernut.

L3mnaru. Aşa să-i rămână numele în cinstea zilei de azi!

 

Comentarii